sâmbătă, 3 aprilie 2010

"A trai" VS "A supravietui"

Sediul Central al Crucii Rosii Romane a demarat un nou proiect pe DIU (Drept International Umanitar).Acest proiect consta in lucrul cu clase de liceu care vor invata de la trainer-ii formati de Sediul Central despre razboi si valorile umanitare.Discutiile cu fiecare clasa va fi impartita pe cateva module ce vizeaza realitatea tarilor aflate in conflict armat in comparatie cu realitate tarilor care traiesc in pace.Proiectul isi propune promovarea valorilor umanitare:respectul,umanitatea si solidaritatea.
Ca si voluntar al CRR filiala sector 4 am fost sa vad cum se descurca colegii mei care participa la proiect (am facut parte din "public" in cadrul simularii unei prezentari la clase).Evident ca toate prezentarile au fost foarte reusite,dar o tema mi-a atras atentia in mod deosebit: a trai sau a supravietui? Fiind pasionata de istorie si de geopolitica (desi nu am studiat geopolitica,dar din ce stiu pare interesant:d ) evident ca mi-a gadilat interesul.
A supravietui este ceva ce fac multi oameni,adica indeplinirea unor nevoi baza pentru ca organismul nostru sa poata sa functioneze.....in schimb nu multi oameni traiesc sau nu multi oameni stiu sa traiasca.De ce spun ca multi oameni nu stiu sa traiasca? Pentru ca spre deosebire de oamenii din zonele de conflict armat care au ca grija principala supravietuirea, oameni care au toate conditiile de "a trai" nu pretuiesc ceea ce au.In cadrul unor zone de conflict oamenii lupta pentru supravietuire,existenta lor se desfasoara sub incertitudinea sigurantei de la o clipa la alta.Acesti oameni traiesc in saracie si suferinta.Familiile se destrama,copiii se pierd de parinti, oamenii sunt fortati sa faca lucruri degradante care ii fac sa isi piarda umanitatea si sa se coboare la un nivel animalic,instinctual,chiar grotesc numai pentru a-si pastra viata. Este impresionata sa vezi cum fiinta umana se agata de viata cu disperare.
Colegii mei au prezentat niste marturii ale unor oameni din conflicte recente....pe mine in schimb m-a marcat ceea ce a insemnat Al Doilea Razboi Mondial,in special Holocaustul.De fiecare data cand vorbesc cu supravetuitori sau cand citesc ceva despre acest genocid mi se face pielea de gaina,incep sa tremur si simt cum inima imi bate sa imi sara din piept.Nu pot sa citesc cu voce tare deoarece incepe sa imi tremure vocea. M-a marcat foarte puternic o carte pe care am citit-o...este vorba despre jurnalul Evei Heyman publicat de mama sa Zsolt Agnes sub numele de "Fiica mea Eva". Mai tarziu jurnalul va fi publicat sub numele de "Am trait atat de putin" la autor fiind trecut chiar numele Evei Heyman. La 13 ani Eva Heymen striga cu atata tarie "VREAU SA TRAIESC!" incat strigatul sau disperat are si acum ecou in sufletele si constiinta oamenilor.
Eva Heyman ,o fetita de 13 ani care, dupa ce a trait in cele mai grele conditii in ghetoul din Oradea,considerat iadul pe pamant in 1944, a murit la 17 octombrie 1944 la Auschwitz. Jurnalul ei incepe pe 13 februarie 1944,de ziua ei de nastere.Primele ei cuvinte ii tradeaza inocenta si fragilitatea : “Am implinit 13 ani” . Este scris intre zidurile ghetoului din Oradea, o prima si penultima statie dupa care urma neantul cunoscut sub numele de Birkenau – Auschwitz. Eva consemneaza si rememorari deoarece 1944 a insemnat doar apogeul crimei hortyste. Despre schingiuirile ce aveau loc in ghetoul din Oradea, in subsolurile fabricii Dreher,Eva scrie :
“ Amandoi au spus ca la Dreher oamenii sunt nu numai batuti ci si curentati. Agi povestea plangand si daca si daca nu i-as fi auzit vocea as crede ca totul n-a fost decat un cosmar.Ea a spus ca oamenilor adusi din spital de la Dreher le curge sangele si din nas si din gura.Unii vin cu dintii rupti ;talpile le sunt asa de umflate ca nu pot sta in picioare .Micul meu jurnal,Agi a povestit ceva despre ceea ce fac jandarmii cu femeile (…) “.Poate ca ceea ce este cel mai induiosator cu privire la viata Evei Heyman este vointa sa de a trai.Ea face tot ce este posibil pentru un copil de 13 ani ca sa supravietuiasca.
Aceasta vointa o face ca,in ciuda chinurilor sufletesti si trupesti, sa aiba o conditie fizica corespunzatoare pana la sfarsit. Cea mai mai mare suferinta a vietii sale incepe pe 19 martie 1944.Eva consemneaza in jurnalul sau : “Micul meu Jurnal,tu esti cel mai fericit, caci tu nu simti,nu poti sti ce nenorocire s-a abatut asupra noastra.Au intrat nemtii.” Berlinul cere aplicarea solutiei finale,iar Budapesta trece la actiune cu un zel care ii uimeste pana si pe nazisti.Dupa aceasta legile antievreiesti sunt adoptate de catre hortysti intr-un ritm inspaimantator. Eva consemneaza cu o simplitate care te infioara despre steaua galbena. Apoi va urma anuntarea intrarii in ghetou unde Eva va fi martora directa si indirecta a tuturor grozaviilor de acolo.Zilnic vor avea loc schingiuri,sinucideri sau batjocorirea femeilor de catre jandarmi. Cat timp a stat in ghetou Eva da dovada de o luciditate surprinzatoare pentru varsta ei : “ Micul meu Jurnal,toti spun ca vom ramane in Ungaria,ca pe toti evreii din tara ii aduna undeva,langa Balaton si ca acolo vom munci,dar eu nu cred.Trebuie sa fie groaznic in vagon; si acum nici nu mai zice nimeni ca ne duc,toti spun ca ne deporteaza.Acest cuvant nu l-am mai auzit.”
Chiar cand deportarea a devenit iminenta,cand a simtit ca incepe sfarsitul, i-a predat micul ei Jurnal lui Mariska (o femeie ce lucrase ub casa familiei Evei) fara a-si pierde optimismul,convinsa ca se va intoarce.In randurile jurnalului curg lacrimile dragostei neinmugurite si plang dorintele implinite,zvacnesc sperante iute inabusite si dor pana la lesin aripile frante.Se zbate de la un capat la altul al jurnalului,striga,tipa pana la urlet dorinta de a mai trai.Da,Eva,care abia ajunsese la cea dea 13 – a primavara a vietii sale,simte ca moartea o pandeste,ca se afla undeva pe aproape,chiar foarte aproape.Dar nu se lasa coplesita de frica de moarte,nu vrea sa se gandeasca la ea,isi concentreaza toata energia in vointa de a rezista cu orice pret, in hotararea de a accepta orice sacrificiu pentru a supravietui.Ea simte,stie,e convinsa ca nu e drept,ca e impotriva firii sa condamni la moarte un om cinstit,un om nevinovat,un om caruia nu ii poti imputa altceva decat faptul ca s-a nascut evreu. Crima – e convinsa Eva – e cu atat mai strigatoare la cer,daca cel ucis este un copil.De aceea,in tipatul ei plin de forta,dar si de disperare nu invoca nici nevinovatia ei,nici nedreptatea condamnarii,ci dreptul primordial al omului,acela de a trai.Si,in primul rand,dreptul copiilor la viata.”Eu totdeauna plang – marturiseste Eva – cand citesc undeva,ca cineva a murit !Eu nu vreau sa mor ! Am trait atat de putin !” Cand o aude pe mama ei exclamand : “Aici s-a terminat,nu mai apucam sfarsitul razboiului”,replica ei,pe care o noteaza in jurnal este categorica “Dar eu vreau sa-l traiesc(ea nu scrie vreau sa-l apuc,ci vreau sa-l traiesc) si vreau sa ma ascund".Cand bunica ei spune “nu-i pasa chiar daca va muri”,Eva scrie in jurnal “Dar ea are 72 de ani,iar eu doar 13”.
Ea este gata sa se rupa si de familie si sa plece oriunde “numai sa fiu intr-un loc unde sa nu se stie despre mine ca sunt evreica si sa nu ma poata duce in Polonia”. Ce a gandit,cum a suportat Eva drumul fara-de-intoarcere de la Oradea la Birkenau-Auschwitz – secventa poate cea mai dramatica a intregului calvar – nu vom sti niciodata.La 17 octombrie 1944,probabil datorita apropierii in forta a trupelor rusesti eliberatoare,Mengele a facut ultima si cea mai ampla selectionare.Eva nu a avut noroc deoarece in ultimul moment Mengele a impins-o in duba.Probabil si pe drumul care ducea spre camera de gazare inca mai spera sa traiasca.Asa s-a terminat viata Evei,care nu avea decat 13 ani,tocmai in Polonia – loc de care s-a temut inca din 1941.Micul ei Jurnal insa a supravietuit si,datorita lui,Eva traieste si va trai mereu in memoria omenirii.
Exemplul Evei Heyman dovedeste dorinta suprema a omului de a trai si de a suparavietui. Vazand exemple ale unor oameni care lupta pentru ceva ce noi luam ca dat ar trebui sa ne trezim la realitate si sa traim.Pentru ca a trai inseamna a zambi, a rade, a plange, a iubi si a fi iubit, a face ceea ce simti, si multe altele.A trai inseamna a te bucura de viata. Avand astfel de exemple ar trebui.....sa ne traim viata pentru ca viata este efemera si imprevizibila....si mai ales pentru ca viata merita traita. Odata ce reusim sa ne traim noi insine viata,abia atunci putem sa ii ajutam pe altii sa traiasca.

Urmeaza un filmulet care m-a impresionat foarte mult si care ilustreaza efemeritatea si imprevizibilul vietii (colegii mei au fost suficient de dragut incat sa mi-l dea si mie:D )


video

Sursa: Youtube

vineri, 2 aprilie 2010

Despre lume

Sunt din ce in ce mai dezamagita de lume.Incet,incet descoperi ca orice ai face si oricat te-ai implica in ceva privilegiati sunt tot cei care stiu cum sa se dea bine pe langa cineva.Sa luam un exemplu....un om cu o relatie sau un om care cunoaste pe cine trebuie va fi mereu preferat in locul unui om care munceste pana cade din picioare.Cel muncitor este mereu cel folosit si cel chemat unde e de treaba si numai acolo.....in timp ce cei "privilegiati" sunt cei apreciati si cei chemati unde e de distractie si voie buna.Niciodata cel muncitor nu va fi privilegiat....poate i se mai arunca un os din cand in cand,dar asta e tot.Ce sa intelegem din asta? Raspunsul este evident.Si privind situatii de genul asta esti scarbit si te intrebi daca macar se mai merita ceva. In lumea asta trebuie sa fii rece si nepasator ca sa poti sa ramai intreg la minte.Daca te atasezi de ceva sau cineva intotdeauna,mai devreme sau mai tarziu,vei avea de suferit pentru ca nimic frumos nu dureaza.Mai devreme sau mai tarziu vei descoperi ca esti singur.Idealistii vor sari spunand ca e pesimism sau cinism.Poate ca e cinism,dar asta e adevarul.Pentru ca trebuie sa fii cinic astfel incat sa poti sa ramai rece in fata acestor porcarii ale vietii....asa nu mai simti gustul amar al infrangerii si dezamagirii.
Concluzia: Chiar daca esti inconjurat de multa lume tot singur ramai.

Glance into the world just as though time were gone: and everything crooked will become straight to you.
Friedrich Nietzsche